Zborul este doar pentru unii? Cerul este doar pentru unii? Nu, CERUL E PENTRU TOTI, si asta ne-o dovedeste Sorin STAN in cartea sa de suflet, unde, cu un talent sciitoricesc de exceptie, rar intalnit printre zburatori, dupa cum spunea un prieten de-al meu – in genul lui Doru DAVIDOVICI, reuseste sa surprinda si sa transmita cititorului sentimente si senzatii de la mare inaltime, fie ca se afla in hamurile parasutei, in seleta paramotorului ori in carlinga avionului.
Felicitari draga Sorine, asteptam invitatia ta la lansarea cartii unde te vom onora cu mare drag, si fie ca aceasta carte sa fie una dintr-un lung sir de aparitii, care, citite in special de cei tineri, sa renunte la a mai privi in pamant si sa-si inderepte privirile spre cer, acolo unde, daca ai mai fost, vei dori sa te intorci ori de cate ori ai ocazia.

Mai jos gasiti o mica povestire din viitoarea carte de aviatie „CERUL E PENTRU TOTI”.

In centrul atenţiei

Mă aflu în Baraolt, aşezarea este presarată între dealuri molcome, acoperite cu pădure, faneţe sau culturi agricole potrivite locului. Tărâmul este aproape uitat de lume, ritmul vieţii este unul lent, oamenii se cunosc între ei şi-şi dau bineţe la tot pasul, iar un nou venit ca mine este privit cu suspiciune şi curiozitate.
Zi de vară, joi după amiază. Cum nu plec nicăieri fără parapantă, tovarăşa mea credincioasă este şi de această dată alături, în sacul ei din portbagajul maşinii. De la fereastra pensiunii am ochit deja un deal ce pare cât de cât potrivit pentru zbor, măcar pentru un DV. A plouat toată săptămâna, până ieri, aşa că sunt însetat de zbor. Mai întrebând, mai bâjbâind de unul singur, după nenumărate ocoluri iată că ajung undeva la baza dealului cu pricina, maşina alunecă uşor pe noroiul încă moale după atâta ploaie, opresc pe o porţiune de teren pe care nu ştiu din ce pricină nu este deloc vegetaţie, înşfac sacul cu aripa şi o iau voiniceşte la picior spre vârful dealului. Câţiva danci zogoliţi şi desculţi, cu părul zburlit şi împănat de jeg au apărut ca din pământ, întrebând insistent într-un grai necunoscut, apoi, la întrebarea mea – mă, da`voi ce drac de limbă vorbiţi, încep să turuie într-o limbă română stricată: nene, ce faci, da` ce faci, nene, şi ce ai în sac nene, da` ce ne dai nene, nene, da` ce ne dai, le arunc din mers câteva explicaţii care ii descumpănesc şi zoresc la treaba mea.
Am un pic de noroc: dealul este chiar în regulă, iar un vânt uşor bate pe singura direcţie care îmi permite decolarea, aşa că nu stau pe gânduri, întind aripa, mă echipez, gonflez şi decolez. Plutirea durează poate două-trei minute, chiar stau un pic la pantă, gata, firava dinamică se duce, aterizez la baza dealului, ferind cu grijă rândurile cu cartofi. Urc, decolez iaraşi, de această dată plutirea este mai scurtă, iar de sus văd scurt o imagine care mă pune pe gânduri: o mare de oameni tuciurii năvăleşte către deal, într-un marş forţat de neînţeles pentru mine, strivind rândurile de cartofi aliniate la baza dealului: chivuţe cu fuste strident colorate, copii îmbrăcaţi sumar, tinerei sau mai bătrâni, cu toţii zoresc undeva, de-a valma, de parcă-i goneşte Scaraoţchi din urmă. Oare unde s-or duce oamenii ăştia, mă întreb uimit de imaginea insolită în timp ce pregătesc aterizarea.
Nu apuc să strâng aripa. Acea mare de oameni la mine venea, m-a încercuit, mă asaltează, gesticulează agresiv, strigă şi îmi pune întrebări, toată lumea deodată, mâini se întind să pipăie sacul, nu prea înţeleg ce spun şi ce doresc, sună ca un amestec de ţigăneşte cu maghiară, parcă aud şi cuvinte româneşti, dau din cap şi zâmbesc, însă mă cuprinde neliniştea, în aer pluteşte o tensiune grea, agresivitatea lor simplă, de vietăţi sălbatice aflate în mediul lor, netimorate de nimic, nu are deloc darul să mă relaxeze.
Urc iarăşi dealul, toată gloata asta pestriţă mă însoţeşte zgomotos, abia am loc să întind aripa, chivuţele chirăie teatral a mirare şi-şi flutură fustele când gonflez, dancii piuie speriaţi şi fug care-incotro, decolez printre ei şi mă concentrez la zbor, când aterizez gloata e lângă mine, o luăm de la început, povestea se repetă de trei ori, praful s-a ales de rândurile de cartofi de la baza dealului, pe ei îi distrează grozav treaba asta, dar eu sunt năucit de zarva şi apropierea lor, mai ales că mireasma pe care o degajă nu aparţine chiar unei mărci de parfumuri fine…
Îmi vine un ajutor nesperat, chiar acum către mine urcă un ţigan bătrân, acum a apărut, ca prin minune ceilalţi se potolesc şi îl privesc cu supunere, bătrânul se sprijină într-un toiag de lemn lustruit, are o pălărie neagră şi cu bor mare cât un OZN, mustăţi lungi şi îngălbenite de tutun, iar ochii lui sclipesc de inteligenţă şi demnitate, exact ca în tablourile pictate la comandă. Se pare că este bulibaşa satului.
Apăi domnule dragă, mă ceartă el frontal, după ce-şi trage sufletul câteva clipe, ce-ţi veni să-mi tulburi ţiganii, că nu mă mai înţeleg cu ei, şi au stricat cartofii, şi am ceartă cu românii şi ungurii care au cartofi aici, apăi du-te dumneata cu drăcia şi zboară în alte locuri, nu aici la noi, ca să nu ne sfădim, că n-ar fi de bine. Îşi netezeşte mustaţile zburlite a sfadă şi, fără să-mi aştepte răspunsul, se răsteşte la ai lui, hacardea, ciocardea, sau ce-o fi zis el acolo pe ţigăneşte, cuvinte fără îndoială magice, căci au pornit ţiganii la vale în iureş nebun, ajutaţi un pic şi de gravitaţie, cu bulibaşa cel cu pălărie uriaşă călcând demn, apăsat şi liniştit în urma lor…
Uşurat de final, mi-am strâns aripa şi am pornit şi eu spre maşină, amuzat de întâmplare, dar şi niţel iritat de ameninţarea făţişă a bulibaşei. Când ajung la maşină, surpriză mare: toate cauciucurile dezumflate. Ţiganii, dar-ar dracii… sunt mai negru ca ei de revoltă, însă când mă uit mai bine, constat cu stupoare că aerul este bine-mersi la locul lui în pneuri, doar că roţile s-au scufundat până la jumatate în pământ, care este de fapt noroi gros. Mă gratulez temeinic cu epitete binemeritate, după care mă aşez şi cuget: ce dracu fac? Până la şosea sunt 4-5 km pe puţin, până ajung şi găsesc un tractor (şi îl găsesc oare?) se întunecă, poate vin dancii cei mozgoliţi şi nemulţumiţi că nu le-am dat nimic, naiba ştie ce mai rămâne din maşina mea, nu este chiar o idée bună. Oftez, reiterez epitetele de mai devreme, dar atent selecţionate ca să fac economie de timp, apoi… mă culc pe burtă, cu capul lipit de maşină şi încep să trag afară noroiul de sub dacie.
Încercaţi să excavaţi cu mâini fine de intelectual nişte noroi împuţit, amestecat cu pietre şi resturi de toate felurile, multe dintre ele taioase-acum realizez că oprisem pe o veche rampă de gunoi-şi veţi înţelege că nu este ocupaţia după care să tânjiţi într-o seară liniştită de vară. Am încercat să mă feresc o vreme, după care m-am relaxat şi m-am aşezat cât mai bine în noroiul pestilenţial, exact ca porcul în baltă şi… dă-i săpătură manuală: mâinile întinse sub maşină, apoi adunate cu degetele împreunate, trag grămada de noroi spre mine, apoi o împart savant în două grămezi mai mici, pe care le împing prin stânga si prin dreapta mea către înapoi, asta îmi aminteşte de broaştele ţestoase de la Discovery cum se chinuie să-şi îngroape ouale, în clipa asta semăn cu ele peste limita decenţei… .
După o oră de muncă îndârjită am reuşit să degajez cât de cât roţile, însă nu era destul şi orice mişcare a maşinii m-ar fi readus la stadiul iniţial, aşa că iar se cerea cugetare. Scormonind în gunoiul mâlos am găsit diferite bucăţi de plastic, tablă, placaj, cu care, la capătul altor două ore de muncă înverşunată, am degajat punţile şi eşapamentul şi am îndepărtat suficient de mult noroi, reuşind să încropesc şi nişte rampe în faţă şi spatele roţilor. Mă şterg cât de cât de noroi, mă aşez la volan, deja este întuneric, aprind farurile, inima cât puricele, balans înainte-înapoi, încet dar sigur dacia se smulge din noroi, îi fuge spatele lateral, din mişcarea asta am şi întors-o şi… bucuros că s-a terminat „zborul”, cătinel către pensiune. Îmi sângerează mâinile şi mă ustură, mi-e foame şi sete, miros urât, sunt negru de noroi ca un diavol. Bine că s-a făcut întuneric.